Potopul dobânzilor și a ofertelor de finanțare pentru orice a creat în mentalul colectiv, obișnuit cu expresii precum “așteaptă că vei avea” un veritabil consumator ai banilor de tip “lasă că mă descurc eu”. Și, bineînțeles, toate acestea provin din mentalul colectiv frumos șlefuit de comunism. Părinții cataloagelor germane cu mii de pagini și ai vhs-urilor copiate vizionate în serile de duminică, visau firește la ceea ce vedeau, sperând la ziua de mâine dar respirând aerul dintre blocurile copiate, acest „coitus intrerruptus” ai promiscuității comuniste.
Mașinile văzute în filmele cu imagine ștearsă de pe casetele video, au rămas închise în memoria părinților, iar, după relaxarea financiară de după revoluție, și bineînțeles, devalorizarea automobilelor construite până atunci, valul expresiilor “băi ce ieftină este, pot să-mi permit” a dus la înghesuirea tricourilor mulate în mașini defuncte pentru cei ce le-au vândut dar prilej de tunare pentru deținătorii dobânzilor fixe.
Pentru cei ce relațiile sunt asemeni aurului și au avut în gând schimbarea Daciei negre într-o mașină ce merge peste tot, afacerile statului au devenit sânul întărit de lapte, ce a devenit în doar câțiva ani, piele canceroasă octogenară. Bineînțeles, revânzarea acestor afaceri a condus la propulsarea statutului social, de reguli sociale impunător dar neimpunător de respectare a lor. Astfel parvenitismul ia locul tavanului comunist reglator de libertate, însă în acest caz, de bun simț reglator…
Inexistența unei culturi în orice domeniu presupune crearea ei, iar lipsa unei îndrumări în acest sens și-a lăsat mirosul specific în urmă, acest miros ce-l simțim și azi, chiar mai tare, de manelizare, de ironizare, de frică de debut și frică de greutăți ale noii vieți.
Românul nu cumpără produsul, el e obișnuit să cumpere sigla, marca…el e relaxat dacă deține un obiect cu o anumită siglă lipită, chiar dacă acel obiect nu mai funcționează, îl preferă chiar mai mult unuia nou dar fără un nume cunoscut. Lauda deținerii unei mașini mari este importantă pentru român, se hrănește și devine chiar atașat de ea, vechimea ei însă este doar un detaliu, pe principiul mereu valabil, “las-o măi, că-i bună și așa”.
Categoria aparte se evidențiază în critici din partea dușmanilor și laude din partea tovarășilor. Pentru ei visele se concretizează în alte vise. Avuția se rezumă la un apartament mobilat de rate și o mașina arhaică dar autohtonă ce pune în valoare spiritul patriot al celui ce o conduce. Însă intrarea în Europa nu-l poate lăsa indiferent pe șoferul împeticat, soluția epatării avuției sale fiind binecunoscutele autocolante, ce mediocritatea o ascund.
Concludent, ne împărțim în cei ce cumpără benzină pentru a avea cu ce umbla și cei ce cumpără o mașină dar rămân fără benzină. Deseori, ultima categorie se pregătește temeinic înainte de a cumpăra mașina demult visată și demult ieftinită, cumpără de la fiecare biserică cruciulițe și icoane, fac o mică rată pentru casetofon, boxe, închidere centralizată, și multe altele. Abia la sârșit, când toate aceste cutii se vor afișa maiestuos una lângă alta pe dulapul din camera mică, alături de câteva animăluțe din pluș, abia atunci va știi proprietarul că mașina va fi în curând a lui și doar a lui.