Radu Muresan

Potopul dobânzilor și a ofertelor de finanțare pentru orice a creat în mentalul colectiv, obișnuit cu expresii precum “așteaptă că vei avea” un  veritabil consumator ai banilor  de tip “lasă că mă descurc eu”. Și, bineînțeles, toate acestea provin din mentalul colectiv frumos șlefuit de comunism. Părinții cataloagelor germane cu mii de pagini și ai vhs-urilor copiate vizionate în serile de duminică, visau firește la ceea ce vedeau, sperând la ziua de mâine dar respirând aerul dintre blocurile copiate, acest „coitus intrerruptus” ai promiscuității comuniste.

Mașinile văzute în filmele cu imagine ștearsă de pe casetele video, au rămas închise în memoria părinților, iar, după relaxarea financiară de după revoluție, și bineînțeles, devalorizarea automobilelor construite până atunci, valul expresiilor “băi ce ieftină este, pot să-mi permit” a dus la înghesuirea tricourilor mulate în mașini defuncte pentru cei ce le-au vândut dar prilej de tunare pentru deținătorii dobânzilor fixe.

Pentru cei ce relațiile sunt asemeni aurului și au avut în gând schimbarea Daciei negre într-o mașină ce merge peste tot, afacerile statului au devenit sânul întărit de lapte, ce a devenit în doar câțiva ani, piele canceroasă octogenară. Bineînțeles, revânzarea acestor afaceri a condus la propulsarea statutului social, de reguli sociale impunător dar neimpunător de respectare a lor. Astfel parvenitismul ia locul tavanului comunist reglator de libertate, însă în acest caz, de bun simț reglator…

Inexistența unei culturi în orice domeniu presupune crearea ei, iar lipsa unei îndrumări în acest sens și-a lăsat mirosul specific în urmă, acest miros ce-l simțim și azi, chiar mai tare, de manelizare, de ironizare, de frică de debut și frică de greutăți ale noii vieți.

Românul nu cumpără produsul, el e obișnuit să cumpere sigla, marca…el e relaxat dacă deține un obiect cu o anumită siglă lipită, chiar dacă acel obiect nu mai funcționează, îl preferă chiar mai mult unuia nou dar fără un nume cunoscut. Lauda deținerii unei mașini mari este importantă pentru român, se hrănește și devine chiar atașat de ea, vechimea ei însă este doar un detaliu, pe principiul mereu valabil, “las-o măi, că-i bună și așa”.

Categoria aparte se evidențiază în critici din partea dușmanilor și laude din partea tovarășilor. Pentru ei visele se concretizează în alte vise. Avuția se rezumă la un apartament mobilat de rate și o mașina arhaică dar autohtonă ce pune în valoare spiritul patriot al celui ce o conduce. Însă intrarea în Europa nu-l poate lăsa indiferent pe șoferul împeticat, soluția epatării avuției sale fiind binecunoscutele autocolante, ce mediocritatea o ascund.

Concludent, ne împărțim în cei ce cumpără benzină pentru a avea cu ce umbla și cei ce cumpără o mașină dar rămân fără benzină. Deseori, ultima categorie se pregătește temeinic înainte de a cumpăra mașina demult visată și demult ieftinită, cumpără de la fiecare biserică cruciulițe și icoane, fac o mică rată pentru casetofon, boxe, închidere centralizată, și multe altele. Abia la sârșit, când toate aceste cutii se vor afișa maiestuos una lângă alta pe dulapul din camera mică, alături de câteva animăluțe din pluș, abia atunci va știi proprietarul că mașina va fi în curând a lui și doar a lui.

Generația 1990 este de multe ori pusă în situația recunoașterii simbolurilor comuniste și implicit distrugerea lor prin mijloace de afirmare adoptând unul din cele două mari curente ideologic-comportamentale ce brăzdează România, manelismul și…încă ceva…

Făcând parte din această generație mi-e ușor să găsesc aceste simboluri comuniste doar în filmele cu tentă comunistă de melancolie și de renumerații storcătoare și, cât de cât prin situri diverse de pe internet sau poveștile părinților. Dar noi cu toții, pentru voi, noi acești copii, mereu cu sapa în mână de suveniruri roșii atrăgătoare, vom purta stigmatizați viața voastră, viață ce din păcate nu o putem înțelege și, chiar mai rău decât în comunism, trebuie să o traim ca libertate supremă, nu ca obligație supremă de beneficii aducătoare.

Tot ce ne-a condus aici, atât de departe de țărmul comunist însă în derivă, același lucru ne ține în viață, și anume, amintirile isoriei noastre ce cu gijă și respect o învățăm însa cu fală și manelism o afișăm, uitând ziua de mâine.

Poporul român este cu adevărat binecuvântat de Dumnezeu, însă e binecuvântat cu darul uitării, acest prețios dar de însemnătate milenară și progres în regresia dezvoltării. Societatea este cel mai bun călău al ei însăși. Ea a rămas încă la stadiul de planuri cincinale și astfel, răspunde afirmativ la întrebări de viață bună interogatoare. Pentru societate, ecranul subțire și leasingul sunt cele două mari chivoturi la care în vremea Congreselor, nu se putea ajunge.

Jucăriile copilăriilor la indigo din perioada pesimistă încă miros a plastic ieftin însă zâmbitoare sunt la fel ca părinții cu „brățări de aur” purtate pe brațele ce țineau mamuții din fier și poluare…noi vrem electricitate și benzină să topim plasticul jucăriilor storcând o lacrimă din ochii părinților, și poate atunci vom realiza ce însemna perioada socialistă…

Neînțelegerile nu se opresc însă aici…părinții bătăturilor din palme vor odrasle școlarizate însă salariul visat e dat de clientul servit pe vas. Expresiile și cuvintele neînțelese mai mereu de tineri, lipsa de proprietate a termenilor în general, transformă masteranzii facultăților renumite rural în pacienți sociali.

Închistarea nu se reduce doar la libertatea de exprimare ci și la limitarea alegerilor cu privire la modelele de urmat. Comunismul lasă în urmă pata de cerneala sub care se află scris cuvântul “emancipare”. Prin neînțelegerea termenului de către popor în general, emanciaparea se traduce la români prin călcarea în picioare a valorilor morale și culturale pentru a deveni cunoscut și deci, cu bani și “valoare”.

Latura migratoare a poporului român este termometrul aerului extern, schimbul de temperatură în acest caz nu se poate face,franjurile perdelelor de fier nu o lasă…tinerii mai mereu pleacă într-o țară în care părinții nici nu visau să ajungă, plecarea copiilor fiind o mare creatoare de frică dar și de laudă în același timp, pentru părinți, printre vecini…

Familia e importantă, la fel de importantă ca pentru fiecare latin, însă la fel de mafiotă ca pentru fiecare slav… funcțiile scoase “la bătaie” sunt paravane pentru lucrul în echipă, atât colegială cât și familială.

Blocurile ridicate de părinți, aceste creatoare de locuri de muncă și de copii, sunt transformate brusc în ritmuri de hip-hop imediat după revoluție, realitatea crudă răcește cd-urile piratate ale artiștilor, furtul din apartamente declanșează orbirea morbidă a justiției și posturile TV din ce în ce mai multe încep să se desculțe la intrarea în apartamente. Însă o mică afacere nepotistă instalează semafoare la trecere, aceste creatoare de lumină dar și de reguli, excitând sentimente progresive în rândul cetățenilor de modernitate colectori.

După atâți ani de la răscoală nu suntem în stare decât să furăm motive consolatoare din trecut, motive ce explică nimicnicia noastră, exprimată prin cuvinte de ideologii otrăvitoare. Ne legăm de trecutul nostru ca un brand de țară, consolidat de cel răpus de gloanțele celor ce doreau ca el să tacă…Și vom continua să furăm, să ne amestecăm, să facem și să dregem detalii, uitându-ne rostul și idealurile înălțătoare măcar în aparență, și vom continua să blamăm pe oricine până când și părinții ne vor fi dușmani, și atunci vom vedea, poate, adevărații dușmani ai societății, ascunși în sufletul nostru maroniu mereu ironizat.

Ea, mereu îmbrăcată elegant de la magazine sportive, în pantaloni albi asezonaţi cu legendarul colac- puşculiţă de mâncare încăpător, cu buricul la vedere şi top cu un semn bifat. Fardurile se trezesc în vânt la prima adiere şi ajung în nările celor cunoscători ai demeresurilor manelare, de stomac întărâtoare.

SUV mare cu nume alcătuit dintr-o cifră şi o literă, mai mereu alb sau negru, depinde cum se vede la suflet jupânul, manelistul apare pe un fundal de bun simţ pe care din păcate nu-l sesizează şi astfel rămâne independent de el… Mirosul stomacal mereu purtat in coaliţie cu parfumul fin de marcă dar contrafăcut delimitează barierele cunoştinţelor gastronomice la doar câteva preparate mereu digerate şi mereu depozitate  în acelaşi loc vizibil de soare dar de transpiraţie, ba…

Atracţia şi atragerea propriu-zisă a sexului slab se face prin expresii de şmecheri de geniu folosite, cu adresări finuţe, pline de sentimente şi sinceritate. Mirosul specific al masculului alfa de domniţe atragător şi de cele fără valoare respingător, aduce cu sine cămaşa scoasă din pantaloni şi la gât descheiată iar în jurul gatului o frânghie vopsită în lanţ şi crescută cu nişte karate, îi dictează manelistului comporamente de vânătoare, vizibile şi prin ochii lui de mare matador….

Strângerile de mână şi lucrurile aparent simple sunt doar o faţadă la care manelistul nu aderă…el adera la adevărata valoare a femeii, din spusele sale, adică aur, fiţe, shopping, respect şi vorbe frumoase…fiind singurul tangent al realităţii cotidiene.

Dacă unui mascul îi tresare ideea de duşmani ce vor să-i fure prinţesa, limbajul aparent coerent devine cert incoerent, vocea se schimbă, şi cuvinele lipsă ale dicţionarului îşi dovedesc utilitatea. Primul pas al evitării conflictului sau poate primul pas în încercarea de a fugi din faţa conflictului sunt muşchii lucraţi în sală printre priviri indecente şi clipocit de şlapi, mereu în căutarea exerciţiului potrivit. Muşchii manelistului, bineînţeles, lucraţi fără ajutor medicamentos, sunt vizibili doar în partea braţelor, carnea tocată fiind un bun exemplu al tonifierii pacheţelelor abdominale. Însă mereu discuţiile contradictorii nu ajung şi dispute fizice, pentru că, nu-i aşa, cel mai deştept cedează…şi va vedea celălalt cine e jupânul…

Căsătoriile mereu animate de prinţese şi muzică bună, bineînţeles, ultimele şlagăre din nemuritorul repertoriu al talentaţilor cântăreţi- minune şi de aur.  Nunta adevărată nu ar fi completă fără pantalonii scurţi ai nuntaşilor mai şmecheri dar chiar şi în rândul naşilor ce ascultă în picioare ritmurile sacadate din spatele cortinei croite din hârtii bancare. Mireasa se decide mai mereu să roage un ospătar să mai aducă o masă, să poate dansa şi ea undeva, teama fiind mare, ca nu cumva să calce pe banii căzuţi la podea din mâinile mult prea darnice ale nuntaşilor. Petrecând până dimineaţa, treji sau încă nu treziţi ei vor număra sticlele de băuturi fine, ce vor fi rostite cu siguranţă în următorul material discografic de succes.

Căsătoria este mereu în avatajul hipermarketurilor, cei doi aparent veşnic îndrăgostiţi fac mereu cumpărături cu câte două cărucioare, cele mai rare produse cumpărate fiind hartia igienică şi Co. La fel este de benefică această căsătorie şi pentru gunoieri, aproape tot ceea ce cumpără nu vor folosi şi astfel vor fi aruncate…

Nopţile pierdute de către unul/ ambii parteneri vor fi socotite de către celălalt ca un fapt divers, ce iubirea o va cimenta, asta până în momentul în care unul va arunca primul piatra, iar de aici până la spital e doar o jumătate de oră de mers pe jos… escapadele soţului însă, sunt de adulter instigatoare pentru soţie, care apelează la orice şi oricine pentru a simţi un miros de traspiraţie manelară când soţul, iubitorul soţ, nu se află acasă…

Educaţia copiilor este mereu acceptată ca prioritate primordială, deci este pe primul loc din fruntea listei lucrurilor importante ce  le vor face întâi…însă lipseşte cu desăvârşire, “că când” fac banul gros, părinţii cred că îl fac pentru educaţia odraslelor, iar ele, ca nişte bune odrasle, se vor educa singuri singurei…de aici până la condamnarea sfaturilor civice  în privinţa educaţiei dar de ură instigatoare mai este doar un pas.

Motiv de bucurie, înmormântările, sunt şi ele, bineînţeles, prilej de cântec financiar…Şlagăr după şlagăr şi imagine după imagine proiectate pe ecranele televizoarelor autohtone cu un zero în colţul lor… televiziunea poporului devine cea a manelarilor, ce motiv mai bun de fală automobilistică decât şi acest prilej? Cum poate fratele fără vlagă să-şi croiască drum prin infern fără o manea asemeni unui companion???

Adaptabilitatea şi chiar mai mult, croirea vieţii după măsurile unui curent, fac din aceşti indivzi, indiferent de culoare și naționalitate, nişte trend- setters nu doar pioni precum restul lumii de cultura tradiţională consumatori. Dar de ce să mire acest lucru….tot ce merităm….merităm…